După ce am mers la moaştele sfântului Dumitru şi după ce am atins racla sfântă, după ce am recitat din nou rozariul pe legea mea, romano-catolică şi am participat din nou la sfânta Liturghie, acum, de abia aştept ca săptămâna aceasta, aşa cum mi-am propus, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Am început să recitesc Biblia şi Catehismul. Simt nevoia de spiritualitate, mi-e poftă de trupul şi sângele lui Isus Cristos, prin împărtăşanie, am făcut totuşi o facultate de Teologie-Litere şi nu cred că mi-am ales degeaba să urmez încă de mică o cale a virtuţii creştine, a filosofiei creştine, căutând Adevărul şi fiind aproape de Dumnezeu. Dumnezeu, indiferent de confesiune, Marele Creator al Universului, licărul meu de spiritualitate, de divinaţie.
Ani întregi m-am rugat Domnului în tăcere. Ani întregi m-am rugat Domnului Dumnezeu în linişte, acum simt că este momentul să arăt lumii credinţa pentru că simt nevoia de spiritualitate mai mult decât oricând. În afara comunităţii Bisericii, în care vreau să mă reintegrez, mă simt realmente oaia rătăcită şi îmi doresc enorm să revin la normele mele de valoare şi la principiile mele, cu inima la fel de pură ca şi cum aş fi din nou copil. Din nou copil. Dumnezeu mă cheamă şi mă strigă, Dumnezeu vede că eu tind spre el, pentru că... îmi umplu casa de icoane, dar ignor mersul regulat la biserică şi sunt atrasă şi de lucruri rele uneori.
Da, ştiu, îmi reamintesc pe de rost şi rugăciuni în latină, şi replici ale ritualurilor din Biserică, după ani, şi învăţăturile sfinte din Catehism, şi învăţăturile Moralei, materii la care aveam nota 10 la examene în facultate şi, iată, după mai bine de 14 ani de viaţă laică, o absolventă de Teologie-Litere se întoarce doar pentru a arăta, prin lumina credinţei, şi altora, miracolul existenţei umane prin Dumnezeu. De ce acest site şi de ce această nouă abordare? Sinceră să fiu, nu ştiu de ce. Pur şi simplu, mi s-a făcut dor să recitesc Catehismul, am căutat pe Internet, am regăsit ediţia pe care am învăţat-o eu, ediţia din 1993, m-am bucurat să o regăsesc online şi să o recitesc şi pur şi simplu mi-a venit ideea că am scris toate prostiile lumii la viaţa mea, mai puţin despre credinţă şi învăţăturile Bisericii, deşi pregătirea mea, în definitiv, aceasta este. Poate că Dumnezeu vrea să scriu şi ca prin scris, să fiu utilă, să arăt şi să iluminez, să aduc cât mai mulţi oameni pe calea credinţei şi a mântuirii, pentru că nu este deloc suficient să trăiesc doar eu după învăţăturile sfinte şi să nu încerc să aduc cât mai mulţi oameni spre Dumnezeu. Atunci când am ales Facultatea de Teologie-Litere probabil că Dumnezeu m-a chemat şi probabil că acum, în sfârşit, cred că fără Dumnezeu nu suntem nimic.
Pentru că am cercetat poruncile lui Dumnezeu (le ştiu pe de rost) şi înaintea împărtăşaniei, am constatat că nu am niciun alt păcat de moarte decât pe acela că nu am mers duminică de duminică la Biserică şi că nu am respectat ritualurile şi orânduirile (posturile) Bisericii. Dacă n-am furat niciodată, dacă mi se pare realmente absurd să fur, dacă n-am ucis niciodată, dacă i-am cinstit pe părinţi şi dacă l-am cinstit pe Dumnezeu, dacă am trecut la viaţa mea printr-o experienţă a morţii şi ştiam că merg în Împărăţia Cerurilor, oare nu este păcat să nu merg din nou la Biserică, oare nu este păcat să nu menţin legătura aceasta cu Dumnezeu nu doar ca pe o relaţie personală, ci în iubire şi comuniune cu aproapele? Dacă la 12 ani, dacă la 15 ani, dacă la 10 ani eram atât de atrasă de filosofia aceasta despre Dumnezeu, cât de tare să mă fi pervertit acum oare şi să îl mai las doar în intimitatea mea pe Dumnezeu, deşi am scris atâtea prostii la viaţa mea, atâta politică, atâta economie, atâtea mondenităţi, dar arareori despre Dumnezeu. Oare n-ar fi bine să mă apuc să scriu şi despre Dumnezeu, în setea mea de spiritualitate şi de dreptate? Într-un mod organizat, într-un mod inspirat cu har divin? De câte ori am simţit harul dumnezeiesc lucrând prin mine şi de câte ori am materializat acest har în ceva constructiv nu doar pentru dreptatea profană, ci pentru Dumnezeu, în Dumnezeu, pentru Dumnezeu.
NU, NU sunt nebună aşa cum m-a luat lumea cea necredincioasă dacă spun că în 2005 am avut o răscruce, că era să mor şi chiar am văzut porţile Cerului deschizându-se pentru mine, dar am preferat să mă întorc pe Pământ. Motivaţia mea, oarecum imbecilă, pentru care nu am vrut la 25 de ani să mor a fost aceea că nu am apucat să fiu mireasă şi să am măcar un copil, adică menirea vieţii unei tinere de 25 de ani, nu să moară. Şi m-am întors în iadul care sunt ferm convinsă că există pe acest Pământ, pentru a nu-mi găsi rostul pentru care m-am întors nici până în ziua de astăzi, iar lumea să mă ia de nebună dacă spun că l-am văzut pe Dumnezeu. Că l-am văzut pe Papa Ioan Paul, care era mort, venind să mă întâmpine şi am văzut Lumina Sacră dar m-am zbătut să trăiesc, nu să mor. Lumea mă ia de nebună, vrea să mă omoare şi să nu răspundă penal nimeni, e specific nemernicilor fără de Dumnezeu. Rămân şi continui să-mi port crucea, crucea care mi-e destinată, pentru că probabil Dumnezeu m-a iubit, m-a încercat, de aia mi-a dat atâta patimă în astă viaţă.
Un site de rugăciune şi de credinţă, un site de reportaj bisericesc, un site despre sărbători şi sfinţi, un site despre percepţia mea asupra învăţăturilor divine şi asupra Bibliei, un site care doreşte să aducă lumina şi în sufletele altora, un site care îndeamnă pe absolut toată lumea să creadă, să nu păcătuiască, să facă fapte bune şi să se îndepărteze de la cele rele, un site personal, dar un site universal, cum vede Mirela Predan, umila păcătoasă absolventă de Teologie-Litere, dar oaia rătăcită ideea de credinţă, de rugăciune, de învăţătură şi de Dumnezeu.
Mirela Predan